Ca descendenți ai dacilor, e firesc că ei să aibă o notă de mândrie legitimă. Aceasta este evidențiată în viață socială, intimă, în distincția foarte riguroasă pe care ei o țin dintre neamul bun și neamul slab. Căsătoriile, în special, se făceau acum câteva decenii pe baza acestor evidențe. Indiferent de neam, pe romanul nostru nu reușea nimeni să-l momească ușor și cu vorbe goale. Pentru a le câștigă încrederea, trebuia să le dai mărturii evidente că le vrei binele. Însuflețiți de sentimentul nobil al solidarității cu semenii, ei erau capabili de a săvârși admirabile acte de caritate față de infirmi, văduve, orfani și săraci, convinși că “cine pe sărac ajută / pe Dumnezeu împrumută”.

Existența simultană în timp a acestor termeni pe teritoriul satului, constituie o veche exercitare a ocupației agricole, atât cu sapă, cât și cu plugul. Exercitarea neîntreruptă a cultivării pământului, pe lângă numeroasele informații documentare, este atestată și de alți termeni de proveniență ori derivare latină privitori la operațiile și roadele obținute prin această ocupație tradițională: a ara (arare), arat, arator (aratorius), arătură (arratura), a semăna (seminare), grâu (granum), secară (secale), orz (hordeum), mei (milium), păsat (pinsatum), ai (usturoi, alium), ceapă (caepa), trifoi (trifolium), fân și fânațe (fenum, fenacium), curechi (cauliculus), cânepă (canepa-cannabis), în (linum), a secera (sicilare), a macină (machinare) etc. Acestora le alăturăm termenii traco-dacici: a sfărâma brazdele săpate ori arate cu sfaramatorul (fărâmă, sfaramator, alb, therrime), grapă (alb. grep). Tămășenii conservă, deopotrivă, o seama de termeni de origine slavă privitor la terenurile, uneltele și operațiile agricole: săliște (sl. seliste), plug (sl. plugu), greblă (bg. greblo), precum și câțiva termeni importanți utilizați la strânsul recoltei: snop (sl. snopu), claie (bg. kladnja), alături de cei de origine latină, ca: sfeclă (sl. sveklu), borceag (bg. borcak). Preocuparea tămășenilor pentru exercitarea culturilor agricole speciale (pomăritul, viticultura), care pe întinderea lor au jucat un rol de seama în determinarea caracterului sedentar al așezărilor omenești din zona, este atestat temeinic, nu numai documentar, dar și printr-o terminologie semnificativă. Astfel, denumirea celor mai răspândiți pomi și a majorității lucrurilor privitoare la viticultura sunt de origine latină: pom (pomus), pomet, pometuri (pometum), poamă (poma), pomul măr (melus, malus), fructul măr (melum malum), par (pilus), pară (pira), prun, prună (pruna), viță de vie (vitea), vie (vinea), vin (vinum) etc. Dintre termenii de proveniență slavă, menționăm: podgorie (sl. podugorije), pivniță (sl. pivnica), răsad (bg. razad) etc. Această moștenire latină și slavă s-a îmbogățit pe parcurs cu unii termeni maghiari și săsești: a altoi (ung. altni), altoi (ung. altvany), lucerna (ger. Luzerne), cartof (ger. Kartoffel) etc. Faptele etno-lingvistice puse în lumina în localitatea Tămășești subliniază, așadar, nu numai caracterul agriculturii ca ocupație de masă, diversitatea formelor ei de exercitare, dar și o remarcabilă continuitate etno-istorică, etno-culturală și etno-demografică.
Lucrarea pământului se săvârșea cu unelte rudimentare, plugul cu roțile de lemn și mai târziu din fier. Săpatul și plivitul, care s-a făcut mult timp manual, storcea ultima vlagă a agricultorilor, iar recoltele nu erau pe măsură efortului depus, fiind slab, atât cantitativ, cât și calitativ. Pășunile erau neîngrijite și lipsite de cele mai elementare ameliorări, cu livezi arhaic plantate, cu vite de rasă inferioară. Pentru transportul materialelor se foloseau carele, care se amenajau cu coș când se transportau cerealele, struguri, sau teleagă când se mergea numai cu partea din față. Jugul de boi și rudă (proțapul) se ciopleau din mesteacăn. Cu ajutorul jugului se frânează mult mai ușor. Dezvoltarea industrială s-a răsfrânt și asupra caruțelor, roțile tradiționale fiind înlocuite cu cele din metal și pneuri. Puțin mai bine modernizată, agricultură rămâne ocupația de baza și acum, pe lângă cea a creșterii animalelor, care a primit un imbold și o mai mare amploare. Bătrânii satului își amintesc și povestesc despre felul cum trăiau ei în copilăria lor. Povestirile bunicilor ne furnizează date și despre primele decenii ale secolului trecut, despre traiul dus de oameni în acele timpuri. Goana după o bucățică de pământ era pe atunci cea mai aprigă lupta ce se dădea între oameni. Ei erau gata să se lipsească de cele mai elementare trebuințe, numai că să poată intră în posesia unei noi palme de pământ pe care o vindeau unii nobili scăpătați și ajunși la mare strâmtorare. Pentru o cupa de nuci necesară pentru sărbătoarea Crăciunului, trebuiau să lucreze două sau trei zile pe moșia boierului avar. Oamenii trăiau în case mici, pipernicite, aproape niște bordeie, cu geamurile cât palma, fără un cui de fier măcar, totul numai din lemn și pământ. Ei se hrăneau cu mălai (porumb), iar grâul îl vindeau că să poată procura altă sfoară de pământ. Chiar la începutul acestui secol, după cum au povestit bătrânii, majoritatea familiilor reușeau să trăiască un post întreg de 6 săptămâni cu o sticlă de ulei, în timp ce alte familii nu foloseau nici atât. Oamenii mergeau la lucru stand toată ziua în arșița soarelui, cu o bucată de mălai și cu o ceapă sărată. Amare erau zilele tinerilor și ale copiilor care nu aveau altă posibilitate decât să mânuiască sapă, coasă și coarnele plugului. Practicarea ocupațiilor tradiționale, menite să satisfacă toate nevoile de viață ale omului, că și apariția și dezvoltarea unor meșteșuguri, este întregită în Tămășești cu o adevărată rețea de instalații tehnice populare, de o mare ingeniozitate și vechime: morăritul, presă de ulei, piua pentru desăvârșirea și finisarea țesăturilor de lână, cazane de țuică, teasc de fructe (struguri). Este de subliniat și faptul că unii locuitori s-au stabilit în Baia Mare și în alte părți ale țării, dedicându-se meșteșugurilor sau diverselor ocupații, dornici să se afirme și să se realizeze profesional. Gospodăria țărănească, gospodăria țăranului din Tamasesti, situată pe un loc mai îngust, era înconjurată cu un gard împletit din nuiele și cuprindea un număr apreciabil de construcții. O casă scundă, o șură, de cele mai multe ori, fără pereți, o poiată (grajd) simplă din bârne, un coșar din nuiele pentru porumb și o pivniță construită sub un grajd sau aparte în pământ. În curte, de obicei în față casei, întâlnim adesea și câte o grădina cu flori. În spatele șurii, acolo unde locul destinat gospodăriei permite, se află grădina de zarzavaturi și legume sau plantată cu pomi fructiferi. Grijă pentru curățenia curții și întreținerea construcțiilor este remarcabilă, după cum remarcabilă este ordinea în care sunt așezate lucrurile: mijloacele de transport (carul, sania), uneltele și mai ales lemnele. Casă, la fel că sură și poiată, până către sfârșitul secolului al XIX–lea, se construia din bârne lungi cât peretele, crestate astfel cu securea la capete, încât să se îmbine una cu alta. Astfel de construcții se mai văd și astăzi în Maramureș sau în Munții Apuseni. Multe din aceste case nu aveau târnaț (pridvor) și nu aveau stâlpi. La exterior, pereții erau lipiți cu pământ, sau, dacă nu, pentru a nu pătrunde aerul între bârne, se punea mușchi de copac. Casele se acopereau cu draniță de copac, prototipul sindrilei de mai târziu, un fel de șindrilă mare de fag, lungă de 80 cm, lată de 45 cm și groasă de 2,3 cm, horjită cu horju și introdusă una în altă. La învelișul construcțiilor se mai foloseau și alte materiale, că paiele de secară. Începând cu sec. XX, casele se înveleau tot cu șindrilă, iar cei mai săraci foloseau în continuare paiele de secară. Construcțiile-anexe din gospodărie se înveleau cu paie sau tuleie de porumb. Ţigla, că material pentru acoperirea construcțiilor, a început a fi folosită abia în anul 1940. Cam în aceeași perioada au început a evolua și pereții construcțiilor. Ei au rămas din lemn, dar erau intercalați pe talpă de lemn, așezată peste piatră. Peste bârnele orizontale ale pereților se dădea cu lipitură de pământ, atât în exterior, cât și în interior. Lipitură era preparată din pământ amestecat cu pleava, ce era bătut și netezit cu palmă pe pereți. După ce se usca, era dată cu var. De la pereți în sus urmau grinzile din lemn de stejar, apoi podeaua din același lemn de stejar sau de fag. Pe sub grinzi, în mijlocul podului, se așeza o grindă mai groasă de 10 cm, numită meșter-grindă. În continuarea construcției, urmează căpriorii de stejar, iar peste aceștia, laturile, fie de stejar, fie de carpen. Pentru fum, în acoperiș se lăsau una sau două găuri numite hornuri. La sfârșitul sec. XIX, cele mai multe case aveau o singură încăpere. Dar au apărut și casele cu două încăperi (camera dinainte și tindă). Iar casele lipsite de târnaț, erau prevăzute doar cu streașină. Casele cu trei încăperi apar la începutul sec. XX: camera de locuit, tindă și cămară. Iar locuitorii mai înstăriți încep a se diferenția de cei sărmani, nu numai prin faptul că-și construiau case mai încăpătoare, dar și prin aceea că trec la locuințe cu două camere de locuit și o tindă la mijloc. Cămară se obținea prin tăierea tindei în două. Și tot acum își fac apariția și primele case cu prispă și care erau făcute din piatră și pământ și care se întindeau de cele mai multe ori în lungul casei și mai puțin spre drum. Existența prispei joase, de pământ sau piatră, în față casei, ne îndreptățește să întărim afirmația că arhitectură țărănească din Tămășești face parte din străvechea artă de a construi a poporului nostru. După 1918, apar decorurile la fruntaliile caselor și sunt executate diverse motive populare. Își schimbă înfățișarea până și șurile și grajdurile, ele încep a fi făcute din piatră și lemn, devenind deosebit de atrăgătoare. Mobilă era următoarea: masă dreptunghiulară, lădoiul, laiță, stălaja de vase (echivalentul bufetului), cuier de lemn cu cuie de fier, lada de zestre, armareu. O parte din mobilierul simplu (masă, patul, scaunul) era lucrat numai din secure. Pentru încheierea părților mobilierului nu se foloseau cuie sau piese metalice și nici clei, ci încheieturi în formă de ic. Tamasestiul începe să se schimbe cu fiecare an ce trece, căci apar case noi și tot mai multe, având și un aspect mai deosebit, cu porți și garduri de fier. Casele vechi încep să dispară, ramanad doar câteva, ici și colo, cu valoare de piese de muzeu. În Tămășești nu mai există case cu paie. Case cu târnaț există încă și sunt locuite. Ele aparțin lui Mățan Gafia, Sabău Floare, Iluț Ana. Idealul fiecărui gospodar al satului devine acela de a construi edificii mai mari și mai spațioase.

Astăzi, razele soarelui zburdă în voie prin aceste case, poate prea încăpătoare. Procesul de urbanizare a dus la o schimbare radicală a interiorului sătesc. Mobilă se cumpără sub formă unor garnituri întregi. Sculpturile din lemn se răresc tot mai mult. Cu toate acestea, surprinde plăcut tendința actuală de a introduce în interioarele moderne, țesături tradiționale, nu numai sub formă de cuverturi, ci și prin elemente decorative ce împodobesc perețîi. Nu lipsesc aparatele de radio, televizoarele, frigiderele și mășinile de spălat, că și alte facilități moderne. Iar în curte au început să apară și autoturismele. Portul popular din păcate, vechiul port popular al Tamasestiului nu se mai păstrează. Fenomenul de urbanizare a satelor, de pe întregul cuprins al țării, a dus la restrângerea ariei de păstrare, răspândire și utilizare a portului tradițional și secular al satului de altădată. Vechile costume, păstrate în mod sporadic, mai sunt văzute și în cadrul unor competițîi folclorice sau concursuri naționale.
Costumul tradițional bărbătesc era compus din mai multe piese. Bărbații purtau pe cap clop (pălărie) de paie împletit de ei, iar iarna purtau cușmă. Cei tineri purtau pălării negre de pănură cu bentiță (zgardă). Cămășă era din pânză de cânepă cu cusături făcute de femei cu măiestrie, iar peste cămeșe purtau un laibăr negru. Pe timp de iarnă purtau căput (haină) de pănură făcută de femei, numită șubă. Vara purtau izmene (gaci) largi de 5-6 coți, așa cum se mai poartă astăzi în unele părți ale Maramureșului. Iarna purtau cioareci. În picioare aveau opinci confecționate din piele de porc, iar mai târziu din cauciuc. Femeile purtau pe cap zadie (năframă) cu ciucălăi și cu o pană de fițău în cornul zadiei care ii vine pe cap. Aveau acel frumos spăcel din pânză cu cipcă sau diverse ornamentații populare la mâneci și la guler. La brâu stă cămășă făcută din cânepă sau în, cu colțisori sau cipcă la poale. În față purtau catrință făcută dintr-un singur lat de pânză și ornată cu flori din fițău. Vara purtau laibar din barșon, iarnă buică (suman de lână). În picioare, că și bărbații, purtau opinci cu obiele de pânză, iar în sărbători cizme negre cu tureci, iar vara papuci. Bătrânii satului purtau plete pe care le retezau pe grumazi, la fel purtau și tinerii, părul în plete lungi. Femeile măritate aveau împletitură părului asemănătoare cu portul părului la femeile romane în vremea creștină. Ele despărțeau părul în creștet, apoi îl suceau pe ambele tâmple neted, de unde îl conduceau la ceafă, că acolo să împletească un conciu (coc). Artă populară decorativă în Tămășești nu numai în Muzeul Satului, ci și în inventarul numeroaselor gospodării țărăneșți, este prezentată artă tradițională specifică. Țesăturile, gustul îmbinării culorilor, pot fi utilizate că model de artiștii decoratori și cei din industria textilă, pentru valoarea lor artistică cu totul remarcabilă. Pentru a ajunge la performanțe ce ating gradul artistic, fetele sunt inițiate în arta cusutului încă din timpul grădiniței. Iar în alesaturile ștergarelor, ale covoarelor (țoalelor) și pieptarelor sau păretarelor, răzbat tonurile și măiestria stramoașelor, care la lumina opaițelor migaleau poezia cu acul și suveica. Cusăturile sunt adevărate miniaturi picturale, și se disting nu numai printr-un rafinament deosebit în alegerea culorilor, în armonizarea și delicatețea nuanțelor, ci și prin stilul compozițional cu totul aparte. Subțiri, delicate și de rară finețe, aceste cusături încânta ochiul și odihnesc sufletul, și-l așază în minunate grădini cu flori multicolore. Țesăturile cu motive decorative utilizează, prioritar, roșul într-o gama foarte variată de tonuri și nuanțe catifelate cu treceri de la o nuanță la altă, de o rară frumusețe.

Pe lângă albul țesăturii, care face contrastul de culoare, atât de necesar unei expresivitati artistice, se mai întrebuințează oranjul și mai puțin maroul și cafeniul. Ca materiale, se folosesc, în special, firele de lână și bumbac. Ștergarele pentru împodobirea pereților și străițile, cearceafurile (lipideurile) și fețele de masă, pot fi țesute și utilizând fire de cânepă. Motivul decorativ prioritar aici sunt vergile cu fir roșu sau albastru. O categorie aparte în arta decorativă a Tămășeștiului, o are decoratul ouălor de Paște, care nu ating un grad artistic prea mare. Ouăle pentru Paște sunt unele simple, fără ornamente, iar altele incondeiate. Cele simple, după ce au fost vopsite, se usucă și apoi sunt unse cu slănină, pentru a primi o strălucire mai vie. Imprimarea pe cele desenate se face cu un fir de busuioc sau pană de gâscă, folosind o pastă de culoare mai groasă. Motivul este obținut din linii și puncte. De asemenea, se mai utilizează și imprimarea pe ou a unor frunze de pomi sau plante. Culoarea dominantă este roșul. Și la vopsitul ouălor și a firelor de în, cânepă, bumbac sau lână, se utilizează vopsitul de origine vegetală, obțînându-se culori din frunze, din rădăcini sau din coajă de copac, coajă de nuc, coji de ceapă, scoarță de arin, etc. Arta lemnului este prezentă și ea în forme specifice, fără să fi atins, însă, înălțimea porților maramureșene. Decorul caselor la construcțiile vechi din lemn nu era prea dezvoltat. Se cunosc elemente de decor obișnuite vechii arte româneșți, rozete, crucea, soarele sau alte materiale simbol, reminiscențe din vremuri imemoriale, care ne poartă gândul spre iluștrii noștri strămoși. Meșterii populari cioplitori, au învățat meșteșugul, preluându-l din generație în generație, odată cu bunul simț al echilibrului și al lucrului trainic. Spiritualitatea populară și zestrea obiceiurilor Tămășeștiului este un ținut legendar, o așezare ce a adunat în ea mireasma veacurilor și ecouri a atâtor “Miorițe”.
Literatura folclorică-populară plăsmuită aici, are un iz și o prospețime unică. Este un cântec fără egal al “zărilor de farmec pline” al Tămășeștiului. Creațiile populare constituie inepuizabile izvoare, pline de originilitate, de candoare, de invenție, ele fiind oglinda cea mai credincioasă a realităților noastre tradiționale, că și a unor experimente acumulate de sufletul românesc. Distinsul folclorist clujean, Prof. Dr. Dumitru Pop, originar din părțile locului, s-a apropiat de literatură populară ca de un limpede izvor, în care se exprimă gândul, caracterul, datinile, credințele, bucuriile și suferințele. Sau mai pe scurt, toată viață internă și externă a unui popor. Prin Domnia sa, interesul pentru literatura populară de pe aceste meleaguri s-a menținut viu până în zilele noastre. Pe trunchiul viguros al folclorului, inspirându-se din lupta necurmată a oamenilor din Tămășești pentru libertate socială și națională, lanțul creației nu s-a frânt, el continuă și astăzi. Satul păstrează vie îngemănată cu splendorile peisajului, comoara de nestemate folclorice, recunoscute unanim că fiind excepționale în spațiul românesc din nordul Ardealului. Începând cu valorile graiului străbun, înstelat cu zicale și locuțiuni fără pereche, ori cu măiestria înalta reflectată în portul național care acum nu mai este, și continuând cu zestrea datinilor care oglindesc toate aspectele de viață și devenire milenară, spiritualitatea acestui plai transilvănean se constituie astăzi într-o ghirlandă a moștenirii. Tezaurul folcloric, cu deosebire folclorul literar, cuprinde aproape întreaga gamă a genurilor și speciilor, cristalizandu-se astfel într-o bogăție inestimabilă. Pe aripi de baladă, de doină, de legendă, de datină a munților ori rituri agrare, cărora în scurgerea veacurilor le-a fost cruțată și păstrată limpezimea originară, ni se oferă o mare lecție a conștiinței de sine, adusă de departe până la noi. A fost păstrată și adusă din negura veacurilor, din zvoana miriștilor și cavalcadelor lui Burebista. Abundent și bine păstrat este folclorul literar, muzical-coregrafic, care dă farmec de neuitat șezătorilor și nunților din acest sat de sub Codru. Păstrându-se în tipare poetico-muzicale mai arhaice decât în alte părți ale țării, numeroase datini legate de tuspatru anotimpurile, aduc până la noi mesajul demnității și nobleții strămoșeșți, răspicat și expresiv, atât lingvistic, cât și cu acuratețe etică. Nașterea, nunta, înmormântarea, sărbătorile de iarnă, aratul, semănatul, culesul recoltei, se mențin însoțite de ritualuri laice, ale căror obârșii coboară, uneori, în substraturi precreștine din epocile îndepărtate ale sincretismului folclorului. Ele sunt dovezi uluitoare ale ingeniozității cu care tămășanul știe să-și plăsmuiască în forme artistice simțămintele cele mai profunde și năzuințele de veacuri. Dacă este să vorbim de obiceiurile legate de naștere și botez, putem spune că femeia care așteaptă ceasul să nască urmează anumite prescripții moștenite din bătrâni. În timpul sarcinii, pentru că pruncul să nu fie însemnat, femeia se ferește să ia (să fure) fructe sau flori. Pentru că răul să nu se lege de ea și să nască o pocitură, evita să privească la o ființă schimonosită, la vreun prostănac sau infirm, caută “să nu puie flori la brâu”, “să nu se mire prea mult” etc. Credință că soarta copilului poate fi influențată, de pildă, la primul scăldat, a determinat femeile să pună în albie, apă “…de la întâlnirea a două izvoare”, lapte, “pentru a fi alb cum este cașul”, ori bani, “să fie bogat și avut”. Pentru că duhurile rele să nu se poată apropia de noul născut, se pune copilului o cruciulița la mâna, iar pentru a nu fi deochiat, i se leagă o ață roșie de încheietura mâinii. Imediat după naștere, vin la casă lauzei rudele și vecinele să-i aducă bucate gustoase și se bucură că-i sănătoasă, zicandu-i: “Ţi-a ajutat Dumnezeu” sau “Să crească pruncul mare”. Până la botez nu se împrumută nimic din casă, pentru a nu-și pierde copilul somnul. Aceste lucruri sunt păzite cu sfințenie de foarte mulți, fiind moștenite din vremuri cărunte. Nestematele spiritului popular oral, cu trăsăturile sale caracteristice, s-a moștenit în Tămășești prin frumoasele și plinele de veselie obiceiuri cu ocazia nunții. Nuntă în Tămășești, realizată că un impresionant spectacol, cunoaște manifestări folclorice complexe, cuprinzând creații artistice de mare diversitate, de la strigăturile și cântecele de petrecere până la cântecul nostalgic al despărțirii miresei de părinți. Urmărind-o, cu ajutorul informatorilor vârstnici, constatăm că, din complexitatea de datini legate de nuntă din trecut, a rămas doar un schelet ce păstrează totuși suflul tradițional de consimțire a trecerii celor doi tineri la o nouă viață. Invitația la nuntă se făcea la început cu “chematori” (vilfei) care mergeau din casă în casă pentru a-i pofti pe cei prescriși de gazda nunții. Și li se adresau prin cuvintele: “O zis Maică Sfânta/Să veniți la nuntă”. În seară din ajunul nunții se aducea zestrea miresei la casă mirelui, cu care cu boi și căruțe cu cai. Ele erau însoțite de nuntasi care întrețineau o atmosfera plină de veselie prin cântece de petrecere și chiuituri susținute de sunetul muzicii, că acestea:

 

“Mireasă mirele tău,
Poate fi solgă-birău
Dar pe care l-ai lăsat
Poate fi purcar la sat".

 

În ziua rânduită pentru nuntă, mirele, nașii și nuntașii mergeau după mireasă și intrând în casă, are loc “îmbălțuitul miresei”. După această impodobire a ei, alaiul nunții se îndreaptă spre biserică pentru oficierea Sfintei Taine a Cununiei. Pe drum, veselia este întreținută de nuntașii care strigă:

 

“Noi mergem la cununie
Dumnezeu cu noi să fie
Și când om veni-napoi
Dumnezeu fie cu noi”.

 

După terminarea ceremoniei, alaiul se întoarce la mire și la mireasă, unde are loc petrecerea și ospățul vesel al nunțîi. Un farmec deosebit îl are “jocul miresei”, când se adună darul (cadourile) și când fiecare nuntaș putea juca mireasă după cât plătea. În dimineață următoare are loc “Prânzul miresei”. Se servește mâncare, după care dansul, împreună cu “ceterașii”, este din nou prezent. Astăzi, aceste frumoase obiceiuri de nuntă, schițate doar în linii generale, s-a redus mult, rămânând doar în amintirea celor mai vârstnici.
Înmormântarea – ceremonial consistent în gesturi, acțiuni și texte cântate, constituie ultimul mare eveniment din viață omului. În legătură cu semnele ce prevestesc moartea, există numeroase credințe, aproape toate referindu-se la visuri, la pocnituri (“troznitul mobilei”) sau la țipete de păsări (“pasărea morțîi”) și animale. Se crede că omul moare “cam pe vremea când l-o făcut”. În clipă în care bolnavul își da duhul, la capul sau se aprinde o lumânare pentru a avea lumina în lumea de dincolo. I se închid ochii pentru a nu vedea jalea și apoi i se spală trupul. Apă cu care s-a spălat răposatul este aruncată într-o groapă săpată în pământ și se face aceasta pentru că, se crede că, dacă va calcă cineva pe locul unde a fost aruncată o astfel de apă, se vatămă la picioare. Înainte că trupul să se întărească de tot, fălcile și picioarele celui adormit se leagă cu o cârpă, dar cei ce îl așează în sicriu, trebuie să fie atenți, să nu-l așeze cu aceste legături sau cu mijlocul încins căci, vai, de cel ce merge legat în lumea de dincolo. Tot în acest scop, femeilor le este despletit părul și cu atenție se desfac eventualele noduri pe care le-ar fi având la hainele cu care erau îmbrăcate. Pe piept le este așezat un colac cu bani, pentru a avea merinde de drum și bani pentru vămile văzduhului. În colac se mai înfinge și o lumânare, ce-i va lumina drumul pe care nimeni nu-l cunoaște. După ce răposatul a fost spălat, îmbrăcat și așezat în sicriu, vin rudele la casa acestuia, rostind binecunoscută orație: “Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească”, la care cei din casă răspund: “Ierte-l Dumnezeu”. Noaptea, rudele, prietenii și vecinii se strâng în priveghi, unde se vorbește mult despre mort, se comentează favorabil anumite momente din viață lui. Despre existența unor jocuri de priveghi, cu anumite funcții rituale nu se poate vorbi. De fapt, priveghiul rămâne în conștiința tămășenilor ultima petrecere cu mortul, cinstirea lui fiind cu atât mai deplină, cu cât numărul participanților este mai mare. În toate cele trei zile, de la moarte și până la înmormântare, mortul este “cântat” (bocit) de cele mai apropiate rude, prieteni și vecini. Nu se bocește decât de la răsăritul până la apusul soarelui. Bocetele întâlnite în Tămășești sunt lamentații improvizate pe o melodie de jale, ce exprimă durerea provocată de pierderea prin moarte a unei ființe dragi. Iată un bocet:

 

“Mânce-te amarul moarte
Cum n-ai mers la strâns de fan
Să-ți alegi un moș bătrân
Să ne lasi pruncul ăst bun
Cum n-ai mers la întors de iarbă
Să-ți alegi o baba slabă
Să lași pruncul ist de treabă”.

 

Clopotele bat la anumite ore. În timpul cât adormitul zace în casă, nu i se împrumută nimănui nimic, nu se matură și nici gunoiul nu se scoate afară, că să nu moară careva din ai casei. A treia zi, între orele 12-14, are loc prohodul la sfârșitul căruia se cântă un viers ce oglindește viață răposatului. Ca final al unui drum pe care-l numim – atât de obișnuit – viață, înmormântarea atrage participarea întregii comunități. Numărul participanților variază în funcție de vârstă celui decedat, în funcție de natura decesului. Moartea năprasnică sau moartea unui tânăr, vor atrage participarea întregului sat. Acasă, sicriul este scos în curte și pus pe două scaune că mortul să plece “dincolo” cu sufletul “împăcat”; înainte de a-l scoate din curte, toți participanți la înmormântare “îl iartă”. La scoaterea sicriului din curte, scaunele pe care a fost așezat mortul, sunt răsturnate, gest menit a determina mortul “să nu se mai întoarcă după vreun neam” și se sparge un vas de lut că să piară răul din casă. La moartea unei fete sau a unui fecior, înainte de plecarea din curte, se cânta un “viers” improvizat de către tinerii satului. El exprimă, în versuri de factură populară, marea jale a familiei fetelor și feciorilor pentru cel plecat dintre ei. De obicei, în viers, tânărul își povestește viață, mai ales “planurile” de viitor. De pildă, la o copila:

 

”Veniți frați și voi surori
De mă-npodobiți cu flori
Și-mi aprindeti lumânări
Și mă cântați cu cântări”.

 

Iar la un fecior se cânta:
        
“Neamuri bune, prieteni dragi
Înfrunzesc frunzele-n fagi
Numai eu mă veștejesc
Și las lumea ce-o iubesc”.

 

Există credință că cine părăsește lumea în săptămâna luminată, aceluia i se deschid ușile cerului și ale raiului. La fel, cel ce moare între Paște și Rusalii, este pururea fericit, cum arată și versurile:

 

“Mândră vreme ți-ai ales
Pe cântatul cucului
Pe ieșitul plugului
Între Paște și între Rusale
Când îi raiul deschis tare”.

 

Alaiul de înmormântare, rânduit pe drum, face mai multe “hodini”, de obicei la răspântii de drumuri. După ceremonia “dezlegării”, sicriul este coborât în groapă, apoi acoperit cu pământ. Groparii așază crucea, după care se spală cu apă dintr-un vas de pământ adus de nașa mortului. Oală și lingură ce se aduc cu această ocazie se dau groparului, “care a început groapă”. Acasă are loc pomana la care sunt invitați toți participanții la înmormântare. Trei dimineți la rând, până nu răsare soarele, mormântul este tamaiat și plâns. La 40 de zile, timp în care se fac tămâieri zilnice, se fac “pomeni cu vase”, iar trei ani la rând, în sâmbătă morților și de Rusalii, se dau copiilor ulcele pentru “hodină” celor decedați. Acest frumos obicei nu se mai respectă azi întru totul.